A venit momentul să ne tundem

Văzusem frizeria încă din primele zile de când am ajuns în Lamai, Koh Samui, dar nu m-am încumetat să-i calc pragul. Voiam întâi să iau pulsul locului, să-i simt vibe-ul ca să-mi fac curaj pentru o tunsoare cu rezultat potențial dezamăgitor. Nu ar fi fost primul, gândindu-mă la experiențele anterioare din București.

Cred că ăsta a fost unul dintre motivele pentru care renunțasem într-un final la aranjamente care implicau imaginația stilistului/frizerului. Prea multe situații cu final neprevăzut.

Am intrat evident puțin sceptic și am găsit-o pe Morticia Addams dormind în post cu capul dat pe spate. O doamnă pe la 60 de ani cu o rochie neagră franjurată și cam găurită. Am dat politicos de bună ziua și i-am zis haircut, haircut.

Nu stă mult pe gânduri și începe să adune instrumentarul. La câte aduce mă gândesc că poate vrea să-mi facă un permanent sau ceva haute cuture, iar eu am să o dezamăgesc. Ea îmi face semn să mă așez pe scaun, eu mă conformez ca un mielușel cuminte care a venit la tăiat. Îmi pune un prosop pe umeri, o pelerina peste, potrivește ventilatorul în direcția mea și dă drumul la senzații putin mai plăcute decât cele de afară. Ușa era deschisă, iar ora era numai bună de a nu sta la plajă. Era cald. Foarte cald.

Dau sa îi explic “just a little” și îi arăt la breton cam cât de mult să-mi taie, ea mă întreabă ceva cu number. Dracu știe ce number; si când eram mic eram pretențios, nu mă duceam și eu ca toți ceilalți să zic 2 cu 3. Eu trebuia să dau explicații. Citisem in schimb pe net că cel mai bine le zici number 3 all over, cap, barbă și sprâncene 🙂

Răspund în engleză simplificată: machine, machine, yes, don’t know the number și îmi plimb mâna pe partea din spate a capului.

Aparent a înțeles ceva. Eram ok și dacă dădea rateu, doar avusem suficiente zile să mă obișnuiesc cu ideea.

Bagă mașina în priză, îi scoate grătarul de tot și se îndreaptă către partea de deasupra urechii. Ok… Nu ne panicăm, poate așa calibrează ei mașina la pacient.

Începe să intre la perciuni timid aș zice, de parcă dădea examen. Cu ajutorul unui pieptene ridica părul și cu mașina lua câte-o brazdă. Nu m-am oprit din zâmbit nici o clipă, nu voiam să-i dau de bănuit nimic care să fie interpretat ostil. Dar eram geană pe ea.

Se oprește și mă întreabă dacă e ok, abia dacă îmi tăiase vârfurile, îi zic că încă puțin și o las să continue. După încă câteva brazde mă întreabă din nou. Ok ? Ok. Ok. Ce era mai greu trecuse, perciunii, măcar am stabilit cât de mult să taie. Încep să prind încredere în ea.

Când dă să treacă la partea cealaltă, rotește scaunul cu totul de ajung să stau cu spatele la oglindă. Ok. Asta e nouă. Poate nu voia să se bage între mine și ventilator. Confortul clientului vine primul.

Continuă cu spatele la fel de timid la început, dar își dă repede drumul la mână, avea un stil ciudățel pentru mine, ba era la foarfecă ba era la mașină, dar clar nu se grăbea. Aduce o oglindă dintr-o cameră alăturată și îmi prezintă mărgica. Mă relaxez, mărgica era rotundă, nu părea să aibe colțuri.

Good good. I like it. Dacă și până aici e atât de bine nu mai avea cu ce să mă surprindă. Deh la spate nu vezi decât la final.

Începe în partea de sus și o văd că se întinde puțin. Hai mă nene să mă fac și eu util, mă las puțin în jos și reacția ei a fost una pozitivă, îmi face semn încă puțin și atunci mă pocnește, scaunul nu poate fi reglat pe înălțime, iar eu am aproape 1.90. mă las mai jos și mai jos. Și mai jos. Ajunsese să aibe mâinile la nivelul bărbiei. Era bucuroasă că nu mai tunde in pod, iar eu că vede ce face la mine in păr.

Finalul a fost previzibil, m-a lăsat cu fruntea plina de păr dar un lucru trebuie recunoscut, femeia tundea cu mână de fier.

O săptămâna înainte / 5 minute după.

Kop khun kap.

Posted in Travelling | 2 Comments

Drumul furnicilor

Era seara cand furnicile au inceput sa vina. Pareau sa aibe un anumit traseu pe peretii din dormitor. Curentul electric fie nu era fie nu voiam sa trezesc pe nimeni, asa ca ma foloseam de lanterna de la telefon. Vazusem mai devreme prin camera un spray pentru tantari si m-am gandit ca poate fi la fel util impotriva furnicilor. Spre surprinderea mea chiar functiona, dadeam cu el iar furnicile pur si simplu cadeau de pe perete.

O problema frustranta era pierderea repetata a telefonului si a sprayului pentru tantari, evident prin pat. Cautam si solutii anternative de a le prinde, numarul lor crescand in continuare. Nu veneau spre mine, nu se urcau in pat, doar isi urmareau traseul lor pe perete, iar in cateva zone se concentrau in numar mai mare, precum se strang masinile in blocajele din intersectiile mari. Dupa un timp aceastea carau bobite alb-galbui, iar intr-o zona in care ele au fost prezente, am observat ca tencuiala se inmuiase. Asta m-a speriat cel mai tare, frica mea fiind ca ele ar putea sa slabeasca rezistenta cladirii in care eram si totul s-ar fi prabusit peste noi.

Cautam cu disperare alte variante mai eficiente de a inlatura furcinile. Am incercat sa le razuiesc, la propriu, de pe perete si sa le las sa cada jos, dar reveneau la fel de repede pe cat le dadeam eu jos. Am incercat sa le presam cu ajutorul unei sticle goale, cineva s-a gandit sa le prinda in sticle de plastic astfel incat sa micsoram numarul celor prezente in camera. Degeaba, ele tot veneau si incercau sa-si refaca musuroaiele, fix de unde le dadeam la o parte.

La o alta verificare a zonei unde tencuiala nu mai era prezenta, gaura se marise semnificativ, iar in interiorul ei am observat ca exista un pix, un pix banal fara capac, fara sistem de inchidere dar in stare perfecta. Aici nu mai existau furnici, ca si cum si-au facut treaba si au plecat. Fiecare gaura facuta de furnici avea un pix in ea. M-am speriat din nou cand am vazut ca pentru pentru una dintre ele, peretele era complet absent pana pe parte exterioara a cladirii. Mi-am dat seama ca furnicile voiau sa ne arate ceva, pixurile erau importante, poate 5 la numar.

Exista in schimb o gaura si mai mare pe care nu o observasem anterior, in care era un pusti ghemuit. Putea fi lejer confundat cu o papusa. De fapt, mai degraba credeai ca e papusa decat sa crezi ca acolo este un copil in carne si oase. Nu mai vedeai astfel de lucruri decat la discovery cand gaseau cate-o mumie de acum 2000 de ani.

Statea ghemuit cu fruntea pe genunchi, fara sa i se vada fata.

Pustiul, la fel ca pixurile, parea sa fie viu…parea. M-am gandit nu era acolo de prea mult timp, dar cand am aflat ca cladirea fusese construita de cativa ani buni lucrurile au devenit SF. Cum putea sa fie prezent un copil, intr-un perete, si sa pare ca si cum a ajuns acolo ieri? De ce sa fie atat de multe pixuri si ce treaba aveau furnicile in toata povestea asta? M-am prins, trebuia sa scriu despre copil si despre ce se intamplase acolo, dar tot nu ne era clar cand si cum ajunsese copilul in perete. Am presupus ca a fost pus cand cladirea a fost construita.

Cu noua pista in cap, investigatia a inceput printr-o vizita in subsol. Aici aproape ca parea sa fie un loc de izgonire a nebunilor. Nu am apucat decat sa deschidem usa liftului ca stiam ca vrem sa plecam de acolo. Semana cu un spital de nebuni abandonat, in care pacientii au inceput sa se guverneze singuri. Se deplasau lent prin spatiul existent. Am reusit sa plecam repede, usile liftului s-au inchis iar noi eram din nou in siguranta.

Am urcat pe acoperis. Nu avea atat de multe etaje pe cat credeam sau poate era precum tardisul, cu interiorul mai mare decat exteriorul. Dupa ce am ajuns sus si ne-am orientat putin, o persoana s-a aruncat in gol, nu am vazut cine era si nici nu am aflat care era legatura cu copilul.

Posted in Visare | Leave a comment

I’m back again

Anteriorul Back again a fost prin 2012 in perioada in care eram in Dublin, la Startup Bootcamp.

A trecut ceva timp de atunci si nu pot sa zic ca s-au schimbat foarte multe lucruri. Profesional am evoluat in modul pe care mi-l doream, dar care era cat se poate de departe inainte de postul cu Back again. Totusi, stiam ca se poate

Acum, la 31 de ani, pasionat de snowboarding, sky diving , cu ceva mai putini prieteni, interes minim pentru discutii care nu aduc nicio valoarea adaugata si cu atat mai mic pentru persoanle care se auto limiteaza.

Act now because “you can” will turn into “you could have” sooner than you expect it to. 

Sunt aproape doi ani de cand nu am mai scris, avand diferite (posibil false/irelevante) motive, fie ca era vorba de modul in care as fi putut fi privit de alte persoane sau cum mi-ar fi putut afecta drumul catre succesul profesional. Numai prin faptul ca eram constient de ele consider ca a fost o greseala sa nu scriu.

Blogul a fost oprit dintr-o simpla problema tehnica ( stiu, se intampla si la case mai mari ) pe care nu am incercat sa o rezolv considerand ca nu este bine pentru mine sa scriu in continuare.

M-am inselat, nu trebuia sa fac asta … sau nu trebuia sa fac asta pentru o perioada atat de lunga. I-am simtit lipsa.

Act now, tomorrow may be too late. It’s almost tomorrow.

[Song]

Posted in Joy ride | 1 Comment

Dupa mine potop

Am fost iubit necondiționat de fiecare data, păcat ca nu am putut sa ofer același sentiment decât pentru un număr limitat de persoane, am fost egoist, uneori m-am folosit de persoane atâta timp cât interesele mele erau satisfacute. După mine potop.

Am fost constient de fiecare data, singura scuza pe care o pot invoca a fost căutarea iubirii, nu a lor pentru mine ci a mea pentru fiecare in parte.

Niciodată nu am fost rău intenționat, doar am abordat lucrurile ca si cum imi erau cuvenite, pentru ce puneam eu in balanta. De fiecare data am început o relație cu cele mai bune intentii, fără validari, fără sa aștept, m-am îndrăgostit de fiecare data, singura diferența a fost euforia prezenta pentru un timp mai lung sau mai scurt. De fiecare data a dat navala, a rupt bariere, dar nu de fiecare data a continuat sa fie prezenta după perioade lungi de timp.

Nu stiu daca ele au greșit, sau am greșit eu in abordare, dar știu ca de fiecare data am oferit totul, si atâta timp cât am primit înapoi același lucru totul a fost minunat. După mine potop.

Potop a fost si pentru mine de cateva ori, a fost greu, am invatat care sunt masurile de siguranta, dar nu am renuntat sa cred ca exista acolo cineva pentru mine, care sa ma miste asa cum imi doresc eu. Dupa parerile unora sunt pueril cand cred ca inca te mai poti indragosti, ca mai poti simti fiorul adolescentei, poate ca sunt, dar asta ma face sa sper, asta ma face sa bag de fiecare data inca o fisa, ca pana la urma la asta se rezuma, la cate incercari este dispus sa faci pana in momentul in care te multumesti cu ce ai. Dupa mine potop.

Am facut rau, am facut oameni sa planga, am plans si eu. Imi pare rau.

Posted in Introspectii | 4 Comments

Si eu pot sa alerg

E sambata seara, tinerii sunt prezenti la datorie prin terasele din centrul vechi, imi fac si eu datoria de consumator. Nachos, bere, glume si o promisiune din partea mea ca a doua zi o sa particip la Crosul societatii civile. Eu nu alerg, pot sa zic chiar ca nu fac sport deloc.

Cu toate ca era tarziu, am ajuns intr-un magazin Dechatlon pentru a cumpara cele de trebuinta, imi lipseau cam toate. Adidasi, tricou, pantaloni, full service ce sa mai.

Dupa ce am ajuns acasa o durere subita s-a instalat in laba piciorului, era primul semnal dat de creieras ca poate ar fi mai bine sa stau acasa a doua zi. Durerea devenea din ce in ce mai intensa, fasa elastica, ketonal, intr-un final am reusit sa adorm. Ma gandeam uite cum scap eu involuntar de alergat a doua zi, dar dimineata a venit fara dureri, m-am bucurat pentru ca chiar eram curios cat o sa pot sa alerg, ma gandeam ca dupa 3-4 km am sa ma opresc.

Trezire la o ora mult prea indepartata de programul meu normal nu m-a enervat prea tare, chiar si fara tigari, fara cafea si nici durerea nu mai era acolo, eram pregatit. In parcul Herastrau erau oameni de toate felurile, de la pusti in carucioare pana la batrani de 80 de ani. Eram unul dintre ei, urma sa alerg pentru prima data intr-un astfel de eveniment.

Incalzirea a fost scurta si cu usoare salturi peste anumite miscari, am regretat usor dupa 🙂

Eram 4 persoane, 3 dintre noi alergau in mod regulat si eu care cel mult alergam dupa o surubelnita intr-un bar. Pe la jumatate incepeam sa ma surprind pe mine, inca respiram normal iar picioarele nu ma dureau. Problemele au aparut in ultimul kilometru, capul pieptului ardea, splina imi dadea lovituri la fiecare inhalare. Am avut tentativa de a ma opri, moment in care mi-am dat seama ca ma dor si mai tare picioarele si splina lovea si mai tare, auzeam doar hai ca mai ai putin, urcam podul si am terminat, nu renunta. Si nu am renuntat, ma dureau in continuare si cu siguranta fata mea nu aveam o culoare prea draguta.

Am finalizat crosul (6.8km) in putin sub 40 de minute si nu conta ca primul terminase cu un timp de 22 de minute, conta doar ca am ajuns pana la finish, ca am alergat pana la capat.

Mi-am demonstrat ca si eu pot.

Posted in Joy ride | Leave a comment

Schimbari

Niciodata nu mi-au placut schimbarile, indiferent de tipul lor, this must be my OCD. Cand m-am mutat in Crangasi, locul obiectelor din casa era unul cu care eram obisnuit din perioada in care sora mea locuia acolo, iar schimbarile unor lucruri marunte prin casa imi dadea un sentiment neplacut.

In un an si jumatate am schimbat trei apartamente, nu m-am obisnuit complet cu niciunul. Surprinzator pentru mine este ca acum nu am internet unde stau, dar nu ii simt lipsa, nu am abonament la TV, nu am spatiu de depozitat pentru orice cacat, nu am unde sa tin uscatorul de rufe, nu am un birou la care sa stau, nu am cuptor, o bucatarie destul de mica, o baie si mai mica. Uite ca se poate si asa 🙂 ah, poate compenseaza o terasa draguta cu un hamac in care in unele seri ma relaxez cu dureri de basca si cu un pahar de vin, dar uite ca se poate.

Partea cea mai neplacuta este cand nu te-ai mutat complet, iar lucrurile tale sunt impartite intre mai multe locuri, iar momentan ale mele sunt in 3, Dublin, Crangasi si Dristor. Partea amuzanta este ca in Dristor am minimul necesar si descopar ca ma descurc foarte bine fara multe altele. Daca ma pregatesc pentru iarna ar trebui sa-mi aduc lucrurile din Dublin 🙂

Sunt schimbari pentru ai nevoie de timp. Sunt schimbari in bine si sunt schimbari in mai putin bine. Eu sunt un norocos.

Posted in Joy ride | Leave a comment

Anul 2012

O sa incep cu faptul ca a trecut foarte repede, poate mult mai repede decat altii.

L-am inceput cu cea mai trista petrecere de revelion, chiar si revelioanele in 2 au fost mai animate.

A urmat demisia de la jobul de atunci la care revenisem cu drag cu doar cateva luni in urma. S-a dovedit a fi o decizie foarte buna, nu doar pentru ca am pornit MavenHut, dar si pentru ca foarte multi oameni buni au plecat de acolo, printre care si fondatorul.

Au urmat 3 luni si jumatate in cadrul acceleratorului Startup Bootcamp Dublin, reinstrarea in antreprenoriat. As recomanda oricaruia care are un startup sau o idee si o echipa, sa aplice la un program similar. Pentru oamenii pe care ajungi sa-i cunosti, pentru experienta si dorinta de a te ajuta sa-ti atingi tintele. Merita 100%. Toata perioada am locuit impreuna cu ceilalti 2 cofondatori iar asta ne-a unit si mai mult ca echipa. Plus a existat experienta de a locui intr-o alta tara 🙂

Intoarcerea in tara a mai adus o schimbare, m-am mutat. Nu mai stau cu porumbul la fereastra cum spuneau cateva persoane, am venit mai sper inima Bucurestiului, la un view mai misto. panorama crangasiImi lipseste totusi apartamentul meu de burlac cu bar in sufragerie, avionul pe care il vedeam in fiecare dimineata cand plecam de acasa ( the f*ck, cati dintre voi aveti un avion de lupta in fata blocului ?!)

Au urmat cateva luni in care am continuat in aceeasi formula, lucrul in fosta camera a copiilor, care a devit bitou. Acum chiar avem un birou, unul chiar fain 🙂

Vara a fost foarte scurta din pacate, cu toate ca imi place marea (soarele de la mare) foarte mult, am ajuns o singura data, am fost totusi fericit si pentru acea singura zi petrecuta in Vama, un pranz gustos la pescari si revederi cu persoane cunoscute.

Despre cum am obtinut finantarea de 550.000E in doar noua luni a vorbit Bobby.

Un alt proiect misto inceput in anul 2012 a fost CoderDojo.ro, o miscare internationala, pornita din Irlanda, non-profit si gratuita. La CoderDoj copii cu varsta intre 8 si 14 ani invata sa programeze, iar eu sunt una dintre persoanele care ii ajuta sa faca asta. Deja exista inca 2 dojo-uri, unul in Drumul Taberei si unui la Timisoara.

Anul 2012 a fost un an bun, chiar daca a fost plin de sacrificii, am avut parte si de satisfactii pe masura 🙂

Noi sa fim sanatosi!

Posted in Joy ride | 2 Comments