Drumul furnicilor

Era seara cand furnicile au inceput sa vina. Pareau sa aibe un anumit traseu pe peretii din dormitor. Curentul electric fie nu era fie nu voiam sa trezesc pe nimeni, asa ca ma foloseam de lanterna de la telefon. Vazusem mai devreme prin camera un spray pentru tantari si m-am gandit ca poate fi la fel util impotriva furnicilor. Spre surprinderea mea chiar functiona, dadeam cu el iar furnicile pur si simplu cadeau de pe perete.

O problema frustranta era pierderea repetata a telefonului si a sprayului pentru tantari, evident prin pat. Cautam si solutii anternative de a le prinde, numarul lor crescand in continuare. Nu veneau spre mine, nu se urcau in pat, doar isi urmareau traseul lor pe perete, iar in cateva zone se concentrau in numar mai mare, precum se strang masinile in blocajele din intersectiile mari. Dupa un timp aceastea carau bobite alb-galbui, iar intr-o zona in care ele au fost prezente, am observat ca tencuiala se inmuiase. Asta m-a speriat cel mai tare, frica mea fiind ca ele ar putea sa slabeasca rezistenta cladirii in care eram si totul s-ar fi prabusit peste noi.

Cautam cu disperare alte variante mai eficiente de a inlatura furcinile. Am incercat sa le razuiesc, la propriu, de pe perete si sa le las sa cada jos, dar reveneau la fel de repede pe cat le dadeam eu jos. Am incercat sa le presam cu ajutorul unei sticle goale, cineva s-a gandit sa le prinda in sticle de plastic astfel incat sa micsoram numarul celor prezente in camera. Degeaba, ele tot veneau si incercau sa-si refaca musuroaiele, fix de unde le dadeam la o parte.

La o alta verificare a zonei unde tencuiala nu mai era prezenta, gaura se marise semnificativ, iar in interiorul ei am observat ca exista un pix, un pix banal fara capac, fara sistem de inchidere dar in stare perfecta. Aici nu mai existau furnici, ca si cum si-au facut treaba si au plecat. Fiecare gaura facuta de furnici avea un pix in ea. M-am speriat din nou cand am vazut ca pentru pentru una dintre ele, peretele era complet absent pana pe parte exterioara a cladirii. Mi-am dat seama ca furnicile voiau sa ne arate ceva, pixurile erau importante, poate 5 la numar.

Exista in schimb o gaura si mai mare pe care nu o observasem anterior, in care era un pusti ghemuit. Putea fi lejer confundat cu o papusa. De fapt, mai degraba credeai ca e papusa decat sa crezi ca acolo este un copil in carne si oase. Nu mai vedeai astfel de lucruri decat la discovery cand gaseau cate-o mumie de acum 2000 de ani.

Statea ghemuit cu fruntea pe genunchi, fara sa i se vada fata.

Pustiul, la fel ca pixurile, parea sa fie viu…parea. M-am gandit nu era acolo de prea mult timp, dar cand am aflat ca cladirea fusese construita de cativa ani buni lucrurile au devenit SF. Cum putea sa fie prezent un copil, intr-un perete, si sa pare ca si cum a ajuns acolo ieri? De ce sa fie atat de multe pixuri si ce treaba aveau furnicile in toata povestea asta? M-am prins, trebuia sa scriu despre copil si despre ce se intamplase acolo, dar tot nu ne era clar cand si cum ajunsese copilul in perete. Am presupus ca a fost pus cand cladirea a fost construita.

Cu noua pista in cap, investigatia a inceput printr-o vizita in subsol. Aici aproape ca parea sa fie un loc de izgonire a nebunilor. Nu am apucat decat sa deschidem usa liftului ca stiam ca vrem sa plecam de acolo. Semana cu un spital de nebuni abandonat, in care pacientii au inceput sa se guverneze singuri. Se deplasau lent prin spatiul existent. Am reusit sa plecam repede, usile liftului s-au inchis iar noi eram din nou in siguranta.

Am urcat pe acoperis. Nu avea atat de multe etaje pe cat credeam sau poate era precum tardisul, cu interiorul mai mare decat exteriorul. Dupa ce am ajuns sus si ne-am orientat putin, o persoana s-a aruncat in gol, nu am vazut cine era si nici nu am aflat care era legatura cu copilul.

This entry was posted in Visare. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published.